S-a întors pentru că era fiul, singurul în viață
... acolo unde toamnele lovesc în tăcere pământul
străbun, pe care îl căuta întreaga viață. Atingerile viei, grădina cu
trandafiri cățărători și nucul bâjbâind către cerul râpos l-au scos din
toropeală. Se
preumbla, ca un ecou care îi
scăpa mereu, Dumnezeu știe pe unde, ca pentru un somn lung. Și asta nu e tot. Cu o
dragoste mai veche asculta, mereu în derivă, după o atât de lungă despărțire,
să nu moară de
două ori blestemată prin afară, povestea acestei vieți de părăsire.
Povestea unei vieți care l-a înlănțuit încă din copilărie...
Apoi, s-a trezit dincolo de timp, odată cu ei. într-un pomelnic de dragoste și respect pentru
groaznicele suferințe ce-i aminteau de noaptea aceea în care i-au golit de tot;
un pomelnic cu toate datoriile unora, dar și cu durerile și nenorocirile pe
care le-au lăsat în #pădurea pe care o străbăteau când treceau dealul spre
Frumușei, și de acolo la Cărbunești. Un drum de chin... cu legături de sânge
înspre Valea Plângerii.
Doar așa. pădurea din ei, mai aproape de cer, de unii, de alții, de neam de neam, rămânea vie.
Era revelația unei măreții nebănuite,
precum amintirile. Amntiri care l-au istovit încet-încet, până s-a lăsat
în voia lor... Până când
Eli Gîlcescu
Mulți au poftit la stejarii Gâlceștilor.
RăspundețiȘtergereȘi totuși, în mijlocul ei ceva veșnic rămâne neclintit: vocea pădurii. Ea încă mă strigă, încă îmi șoptește din frunzișul veșnic verde că nu totul este pierdut... chiar dacă întârzie, nu dispare.
Pădurea nu uită. Ea rămâne vie în amintiri, în suferințe, în povești nerostite. Și mă cheamă — să nu uit, să nu tac, să continui să sper.