Cruci pereche

Atât pot spune. Şi poate că am spus totul. Rar se întâmplă ca şi în lumea de Dincolo să păşească împreună, să fie mai aproape decât au fost vreodată, să-şi spună ceea ce a rămas nespus... Doamne, ce durere au putut lăsa în urmă, pentru cei ce nu vor putea uita curând sufletele lor adormite şi atât de aproape. 
Dumnezeu să mă întărească, să pot trece peste această nesfârşită şi rar întâlnită durere. Pe această punte tristă, atâtea capete plecate rămân plângând, privind tăcute, înmărmurite la cele două suflete împreunate şi nu ştiu pe care s-o plângă mai întâi. Şi tot acolo sunt două cruci, proptite de zid durerii, iar lacrimile, înnodate pe faţă, se preling şiroaie, pe buchetele cu flori ce nu au ajuns la timp. Pe aceeaşi punte întrevăd îmbrăţişarea lor; nici ploi de lacrimi şi suspine nu vor reuşi să le desprindă una de cealaltă. Numai aşa vor putea veghea asupra celor rămaşi într-o lume săracă, bolnavă şi din ce în ce mai tristă. Şi an de an, în miez de toamnă, două lumini, scoţând, din lada cu zestre a amintirilor postume, o candelă de suflet, rămasă în mâna tremurândă, pe drumul din ce în ce mai scurt, plin de suspin şi tot mai pustiu.

Eli Gîlcescu

Pădurea lui Lenoiu

Pare imens acest om cu sufletul bun. 

Se fereşte cât poate de arţag. Privirea lui este, mai tot timpul, încruntată, dar nu este rău. Poate că este supărat pentru că nu aude ciripitul păsărelelor. Că el este omul naturii şi pădurea este viaţa lui. Acolo, în mijlocul ei, cu prietenii cei mai buni care îi ţin de cald – copacii, şi alături de vietăţile din jur, care îi înţeleg amarul. 

A fost în casa boierului de la Târgu Jiu de două ori. Aşa îi spuneau scrădenii, aşa îl ştia şi Bebe M. Prima dată, în anul 2001, vara. A săpat fântâna din curte, şi unde a pus el mâna, izvor şi în ziua de azi este. Au trecut... ani de atunci. 

A venit, apoi, cu maşina cu lemne din pădurea lui Lenoiu. Cu faţa bătătorită de soare şi de vântul aspru. Aşa sunt toţi de pe acolo. 

Numai cu el soarta se purtase mai aspru decât cu alții.

De mic, a fost schilodit fizic şi sufleteşte de ai lui. 

Tata îl loveşte puternic; un pumn, atât a trebuit să cadă peste capul firav. 

A fost de-ajuns ca să rămână surd. Iar mama lui… Doamne! 

Mama care i-a dat viaţă. Mama care l-a întors de două ori de la cununie. E ca şi cum ai întoarce un muribund de la moarte. Ce mai rămâne din el? Un trup fără viaţă, un suflet gol. Căci a veni pe lume este un miracol, şi părinţii trebuie să înţeleagă că ei sunt doar zămislitori şi atât. Îi cresc pentru că la rândul lor, trebuie să aibă un suflet-pereche, cu care să împartă şi binele şi răul. 

Ochii mei încercau să pătrundă până în străfundul sufletului, crezând că acolo voi găsi tot ceea ce ascunde. I-am descoperit forţa ieşită din comun, asemenea personajelor din poveste. Omul care mută munţii din loc. Și nimeni, şi nimic nu-i pot sta stavilă. 

Acum, în toată firea, trecut de jumătate de secol, caută, şi caută... Și de fiecare dată se împiedică în gropile imense ale sufletului, care n-au apucat să se mai vindece. 

Eli Gîlcescu
7.08.2011