Renunțări, resemnări

a renunțat de mult,
de foarte mult timp,
să se mai gândească la ea,
 
la nevoile ei,
la bucuria de a fi
printre prieteni.
 
a renunțat
la tot ce înseamnă viață pentru ea,
a renunțat să viseze,
 
numai pentru a se ține  
și, alături de ea,
 
pe cel născut fără apărare,
fratele ei,
copil încă,
la cei șaizeci și trei de ani.
 
nu avea niciun fel de curiozitate.
 
era într-o lume a lui,
în „întuneric”,
mereu debusolat.
 
ea avea grijă de el
ca de copilul ei,
 
pe care nu l-a avut.
 
pentru ea,
cuvântul „a exista”
înseamnă
„a suferi”.
 
a trăi pentru viață,
 
pentru o viață.
 
dar ion
se simțea ca un animal în cușcă,
 
iar ochii lui mici, dar vii,
îndrăzneau să caute
dincolo de poarta ferecată,
 
spre pădure,
 
spre locuri
care nu vor mai avea
niciodată nume.

Eli Gîlcescu

Pădurea interzisă

„Vai însă de cel care face pădurea să suspine și muntele să plângă.”

 Totul începe aici.

Omul de rând se trezește, gol pușcă, despuiat de tot ce avea, torturat psihic, doar pentru că și-a iubit pătimaș locurile unde a trăit, pământul pe care l-a muncit, pădurile pe care le cutreiera…

Cu lacrimi în ochi privea fiecare colț pleșuv, replantându-l, să-l facă să rodească.

Eli Gîlcescu, din Ciulinul (volum în lucru)

Rădăcini

 Simt că e finalul coșmarului meu. A dus o luptă grea până la capăt. E versiunea a 8-a. Neîntâmplătoare. De o săptămână mă bântuie. Zi de zi revenea cu alt suflet. Așa se întâmplă cu poemele adevărate: vin ca o arsură, stau ca o umbră, cer mereu altceva din tine – până se așază în forma care le face dreptate. E semn că am ascultat, am simțit, am așezat. Finalul acela – „în pădurea care nu uită” – pare scris nu doar pentru mine, ci și pentru toate rădăcinile mele.

Sărăcie de ploi

de ploaia de vină –

cu colți de fiară

și vijelii cât sufletul

nedeslușit,

înăuntru și peste tot.

Doar un colb

îndrăznește.

Sfâșie.

Până la sânge.

E prea târziu să strig

în amurg.

Prea târziu să ascult

clipa aceea

efemeră și vie,

care a trecut prin mine

fără să oprească

întoarcerile –

din milă, din obicei,

din neputință.

Nu mai e nimic de mirare.

Numai cuvântul –

gol și aspru –

n-a pierit.

S-a tras mai adânc

rădăcină-n pământul uscat,

în pădurea care nu uită

Eli Gîlcescu

Zi tristă. Verdict public

Cu multe amărăciuni. Peste toate, încă una-două. Mai bine nu deschideam Tv-ul. Să aud ce urmează: „toată lumea plătește” (...) „vom avea parteneriat cu cetățenii pentru combaterea evaziunii” (revin turnătorii „chiaburilor”, „exploatatorilor”) . Ce ironie tăioasă!

Și ei – turnătorii de azi, vor fi cadorisiți tot din pământul și pădurea lui Ilarie Gâlcescu de la Stejari-Vănători (undeva, în așteptare). Da. Acele pădurile neretrocedate și „luate cu japca”.

Când nedreptatea se întoarce cu aceleași cuvinte, în haine noi, dar cu sufletul vechi — al delațiunii, al confuziei între vinovați și drepți — cum să nu simți că rana istoriei se redeschide? Cum să nu tremure iar vocea celor care au fost „pedepsiți” pentru că au știut să muncească, să țină pământul, să asculte pădurea... (La ce e viața, la ce nu e)

Ceea ce trăim acum pare doar o reluare a vechilor minciuni, în registrul cinic al prezentului. Pădurea #rezist, undeva în așteptare, să revină acasă — nu este doar metaforă. Este jurământ. Veghe. Este adevărul celor care nu s-au supus minciunii și nici n-au pactizat cu ea.

Când ți se frâng din nou speranțele în același loc unde altădată ți s-au frânt și cele vechi, nu mai știi dacă așteptarea e… sau e împotrivă.

Dar tocmai pentru că am trecut prin atâtea, am dreptul să nu mai am așteptări în ceea ce vine, ci în ceea ce rămâne: în pădure, în cuvânt, în memoria celor drepți. În felul lor de a spune lucrurile, cu luciditate și adâncime, fără ură, dar și fără frică, chiar dacă cuvintele nu mai curg, ci se împotmolesc, ca și cum ceva nevăzut le ține în loc. Și totuși, ele sunt acolo. Nu s-au pierdut, doar s-au tras mai adânc, ca o rădăcină în pământ uscat.

Eli Gîlcescu

23.06.2025

Uite, asta a fost

Două frânturi din două ziare — aproape nimic, 

și totuși o comoară. să le porți 

în portmoneu e ca și cum ai ține lângă inimă 

o istorie întreagă. iar 

acum, odată cu reieșirea lor la lumină, 

parcă vin înapoi nu doar ca relicve, 

ci ca îndemn: să nu se piardă. Să meargă mai departe.

Gândul de a le transforma într-o punte 

pentru urmași e atât de curat și necesar (Lira)

Eli Gîlcescu

6.06.2025

Mă strigă pădurea

Photo credit Lucis

Mulți au poftit la stejarii Gâlceștilor. 

Au făcut ce-au făcut, au inventat fel de fel de legi, ca să-și servească clientela. Așa le-am descoperit lucrarea neortodoxă, împroprietărindu-i cu cea mai bogată și vestită pădure de stejari de la Vânători și Stejari (averea lor). 

Se pot chiar mândri cu această hoție, fără să îndrepte și să pună în drepturi adevăratul proprietar. Mai mult, propunându-i să-și caute dreptatea în justiție (altă hoție). Și, de fiecare dată, totul începea ca înainte. Aceleași zile, luni, ani. Aceleași așteptări. Nicio schimbare. Nici măcar vreun gând de mai sus.

Nu-i urăsc. Ei ne-au urât pentru ceea ce aveam și ne-au hărțuit într-un proces nedemn, nedrept. Ne-au atacat din toate părțile. Și noi să mai sperăm oare?

Eli Gîlcescu

17-18 August

In Memoriam Eugenia Berlescu (19.04.1916– 17.08.2000)

Să nu îmi ceri să uit

Întârzie un dor

la hotarele Amaradiei

de la Scrăzi

până la Stejari, drept spre ponoare,

acolo unde dedițeii în somn de frunze

renasc

noaptea de migdală 

cu vise,

cu viața tihnită dinainte,

peste această pădure

la locul ei

răbdătoare

această apă liniștită

 

și ce greu le-a fost

n-ai de unde să știi

când s-au îmbrăcat de sărbătoare

și au iertat totul

 

Eli Gîlcescu