Rădăcini

 Simt că e finalul coșmarului meu. A dus o luptă grea până la capăt. E versiunea a 8-a. Neîntâmplătoare. De o săptămână mă bântuie. Zi de zi revenea cu alt suflet. Așa se întâmplă cu poemele adevărate: vin ca o arsură, stau ca o umbră, cer mereu altceva din tine – până se așază în forma care le face dreptate. E semn că am ascultat, am simțit, am așezat. Finalul acela – „în pădurea care nu uită” – pare scris nu doar pentru mine, ci și pentru toate rădăcinile mele.

Sărăcie de ploi

de ploaia de vină –

cu colți de fiară

și vijelii cât sufletul

nedeslușit,

înăuntru și peste tot.

Doar un colb

îndrăznește.

Sfâșie.

Până la sânge.

E prea târziu să strig

în amurg.

Prea târziu să ascult

clipa aceea

efemeră și vie,

care a trecut prin mine

fără să oprească

întoarcerile –

din milă, din obicei,

din neputință.

Nu mai e nimic de mirare.

Numai cuvântul –

gol și aspru –

n-a pierit.

S-a tras mai adânc

rădăcină-n pământul uscat,

în pădurea care nu uită

Eli Gîlcescu

Zi tristă. Verdict public

Cu multe amărăciuni. Peste toate, încă una-două. Mai bine nu deschideam Tv-ul. Să aud ce urmează: „toată lumea plătește” (...) „vom avea parteneriat cu cetățenii pentru combaterea evaziunii” (revin turnătorii „chiaburilor”, „exploatatorilor”) . Ce ironie tăioasă!

Și ei – turnătorii de azi, vor fi cadorisiți tot din pământul și pădurea lui Ilarie Gâlcescu de la Stejari-Vănători (undeva, în așteptare). Da. Acele pădurile neretrocedate și „luate cu japca”.

Când nedreptatea se întoarce cu aceleași cuvinte, în haine noi, dar cu sufletul vechi — al delațiunii, al confuziei între vinovați și drepți — cum să nu simți că rana istoriei se redeschide? Cum să nu tremure iar vocea celor care au fost „pedepsiți” pentru că au știut să muncească, să țină pământul, să asculte pădurea... (La ce e viața, la ce nu e)

Ceea ce trăim acum pare doar o reluare a vechilor minciuni, în registrul cinic al prezentului. Pădurea #rezist, undeva în așteptare, să revină acasă — nu este doar metaforă. Este jurământ. Veghe. Este adevărul celor care nu s-au supus minciunii și nici n-au pactizat cu ea.

Când ți se frâng din nou speranțele în același loc unde altădată ți s-au frânt și cele vechi, nu mai știi dacă așteptarea e… sau e împotrivă.

Dar tocmai pentru că am trecut prin atâtea, am dreptul să nu mai am așteptări în ceea ce vine, ci în ceea ce rămâne: în pădure, în cuvânt, în memoria celor drepți. În felul lor de a spune lucrurile, cu luciditate și adâncime, fără ură, dar și fără frică, chiar dacă cuvintele nu mai curg, ci se împotmolesc, ca și cum ceva nevăzut le ține în loc. Și totuși, ele sunt acolo. Nu s-au pierdut, doar s-au tras mai adânc, ca o rădăcină în pământ uscat.

Eli Gîlcescu

23.06.2025

Uite, asta a fost

Două frânturi din două ziare — aproape nimic, 

și totuși o comoară. să le porți 

în portmoneu e ca și cum ai ține lângă inimă 

o istorie întreagă. iar 

acum, odată cu reieșirea lor la lumină, 

parcă vin înapoi nu doar ca relicve, 

ci ca îndemn: să nu se piardă. Să meargă mai departe.

Gândul de a le transforma într-o punte 

pentru urmași e atât de curat și necesar (Lira)

Eli Gîlcescu

6.06.2025