Dincolo de tăceri,
într-o lume de poveste. Iar povestea, însăși viața. Din tată în fiu, cu rost pentru pământ.
La moșia lui
Lenoiu, Gogu era de-al casei, de încredere. Pe lângă ei, de la patru ani. Ținea cheile. Zi și noapte.
A învățat atunci cum trebuie să numere banii. Cu banii nu te joci. Îți poți frânge repede
gâtul.
Uneori se răsucea neliniștit pe o bancă. I-ar fi plăcut să citească.
Știa de pogon, de stânjen, de ar. Dormea sub cerul nopții. Asculta pădurea. Dimineața
știa cum să rotească culturile. Și nu greșea. Avea un simț al lui.
S-a așezat apoi
la căsuța lui, ca cea de la Humuleștii lui Creangă. Modestă, cu cele
trebuincioase, nimic mai mult. Se deștepta înaintea tuturor, hrănea orătăniile,
vitele, porcii.. Era omul care nu se lăsa la fund, ca
unii. Dator nu se știe c-ar fi fost cuiva. L-am vizitat când săpa fântâna în bătătura
casei. Atunci a promis că va săpa una și la #Târgu Jiu. Și s-a ținut de cuvânt.
Marin îi
ştia povestea, pentru că părintele lui nu avea secrete faţă de el şi nu vroia
să lase povară pe capul lui, să i se facă rugăciune la o cruce de jurământ, în
curtea bisericii. Lui i s-a spovedit. Îl ştia cu suflet bun, cu dare de mână
pentru cele sfinte, cu pomeniri şi lumină de Înviere.
Vorbea de tatăl lui ca de
un sfânt.
Nu ştia
să fi avut prieteni, dar a fost servitorul devotat al celor care l-au
considerat fiu bun.
După operaţia de la gât, vorbele lui şoptite aveau o
altfel de putere asupra celor apropiaţi, ca o rugăciune, fără să se fi pierdut,
odată cu trupul bătrân şi obosit.
O rugăciune ca o poveste în dulcele grai
oltenesc, în mijlocul unei liniști, fără nume, fără glas. Care a rezistat la
chinurile sale.
De îndată ce se lăsa înserarea, auzind șoapte înnodate prin preajmă, Marin știa că veneau
de undeva de aproape.
De aici,
de acolo. De peste tot.
Într-o nouă zi.
Niciodată la fel.
Eli
Gîlcescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu