Sau
pădurea singură...
...
despre
care e bine să nu vorbesc.
Parcă
totuși, să o las așa. Când mă izbește din toate părțile. Știu, e greu să
impresioneze pe unii. Poate în niciun fel. Poate uneori golul (cât de mare
fusese, numai Dumnezeu știe), lehamitea, mai-mai, că au simțit-o cândva și
alții. Când puterile încep să slăbească, așa cum strămoșii s-au ofticat de
durere, pentru pământul luat cu japca, când au fost izgoniți din casă în miezul
nopții (noaptea ca hoții), prăduindu-i de ceea ce aveau mai scump, cum să o lași
așa... N-au mai avut timp nici să îngenuncheze pe pământul lor. Nici atunci
când au rămas fără glas, când soarta, mai puternică decât ei, a hotărât altfel.
Atunci când i-au desprins de pământ.
Presimțind,
au lăsat „una curea de pământ lată de șase zeci metri cu lipsă și spor
după cursul hotarului și lungă din Dealul Logreștilor despre Răsărit spre Apus
până în Dealul Frumușeilor, vecină...“
Și-au
jucat ultima carte. Cartea iubirii. Care nu avea nevoie de școli înalte. Spre a
o desăvârși. Era actul de dinaintea tragediei. Și cine ar fi crezut. Când totul
se întâmpla atât de repede, de surprinzător.
Doar
orologiul de acum aproape opt decenii mai bate cu lovituri grave. Ca un omagiu pentru
liniștea lor.
Eli
Gîlcescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu