Niciun om pe lume nu-i doar un ostrov

... decât starea când nu știu ce vreau,

Ceva să-mi schimbe gândurile.

Și atunci citesc.

O carte, uneori la întâmplare.

La întâmplare... despre cei veseli.

Despre „cei mai buni dintre cei buni care nu pot fi decât veseli. Pentru că e mult mai bine să fii vesel. Iar afară de asta veselia mai indică și altceva. E ca și cum ai deveni nemuritor, încă de când ești în viață. Treabă complicată. Și cu toate astea nu mai rămăseseră mulți. Nu, nu mai rămăseseră mulți din cei veseli. Rămăseseră cumplit de puțini, al dracului de puțini. Și dacă ai să gândești mult așa, flăcăule, nici tu n-ai să întârzii pe-aici cine știe cât....

„Pentru cine bat clopotele“, Ernest Hemingway, un roman de o mare frumusețe, împregnat adeseori de o anumită demnitate solemnă și de poezie, alteori, printr-un umor real și suculent, scăldat într-o aură specială. Un roman pe care îl citesc pentru  a nu știu câta oară. Și de fiecare dată îmi pare altfel. Iar epigraful folosit de autorul romanului este de-a dreptul tulburător. Cuvintele aparțin poetului englez din secolul al XVII-lea John Donne.

„Niciun om pe lume nu-i doar un ostrov, stingher şi de sine stătător. Fiecare om este o bucăţică din Univers, o parte din întregul cel de căpetenie. Dacă marea îi smulge cu valurile un bulgăre, Europa este împuţinată, aşa cum ar fi orice bulgăre de pământ, ori moşia ta, ori a prietenilor tăi. Moartea oricărui om mă vatămă pe mine, fiindcă mă aflu cuprins în omenire. De aceea, niciodată să nu faci întrebare: pentru cine bat clopotele? Pentru tine bat.“

Citindu-l, mă gândesc la foamea lui Dumnezeu. Foame de ceva dulce. Pentru că a ales-o pe Doamna R. să-l îndulcească într-atât, să închidă în mâinile Lui îndurările noastre.

Eli Gîlcescu

Pădurea #rezist sau o lecție de nesupunere

O viață de poveste

Dincolo de tăceri, într-o lume de poveste. Iar povestea, însăși viața. Din tată în fiu, cu rost pentru pământ.

La moșia lui Lenoiu, Gogu era de-al casei, de încredere. Pe lângă ei, de la patru ani. Ținea cheile. Zi și noapte. A învățat atunci cum trebuie să numere banii. Cu banii nu te joci. Îți poți frânge repede gâtul. 

Uneori se răsucea neliniștit pe o bancă. I-ar fi plăcut să citească. Știa de pogon, de stânjen,  de ar. Dormea sub cerul nopții. Asculta pădurea. Dimineața știa cum să rotească culturile. Și nu greșea. Avea un simț al lui.

S-a așezat apoi la căsuța lui, ca cea de la Humuleștii lui Creangă. Modestă, cu cele trebuincioase, nimic mai mult. Se deștepta înaintea tuturor, hrănea orătăniile, vitele, porcii.. Era omul care nu se lăsa la fund, ca unii. Dator nu se știe c-ar fi fost cuiva. L-am vizitat când săpa fântâna în bătătura casei. Atunci a promis că va săpa una și la #Târgu Jiu. Și s-a ținut de cuvânt.

Marin îi ştia povestea, pentru că părintele lui nu avea secrete faţă de el şi nu vroia să lase povară pe capul lui, să i se facă rugăciune la o cruce de jurământ, în curtea bisericii. Lui i s-a spovedit. Îl ştia cu suflet bun, cu dare de mână pentru cele sfinte, cu pomeniri şi lumină de Înviere. 

Vorbea de tatăl lui ca de un sfânt.

Nu ştia să fi avut prieteni, dar a fost servitorul devotat al celor care l-au considerat fiu bun. 

După operaţia de la gât, vorbele lui şoptite aveau o altfel de putere asupra celor apropiaţi, ca o rugăciune, fără să se fi pierdut, odată cu trupul bătrân şi obosit. 

O rugăciune ca o poveste în dulcele grai oltenesc, în mijlocul unei liniști, fără nume, fără glas. Care a rezistat la chinurile sale. 

De îndată ce se lăsa înserarea, auzind șoapte înnodate prin preajmă, Marin știa că veneau de undeva de aproape.

De aici, de acolo. De peste tot. 

Într-o nouă zi. 

Niciodată la fel.

Eli Gîlcescu

Pădurea interzisă

S-a întors pentru că era fiul, singurul în viață

... acolo unde toamnele lovesc în tăcere pământul străbun, pe care îl căuta întreaga viață. Atingerile viei, grădina cu trandafiri cățărători și nucul bâjbâind către cerul râpos l-au scos din toropeală. Se preumbla, ca un ecou care îi scăpa mereu, Dumnezeu știe pe unde, ca pentru un somn lung. Și asta nu e tot. Cu o dragoste mai veche asculta, mereu în derivă, după o atât de lungă despărțire, să nu moară de două ori blestemată prin afară, povestea acestei vieți de părăsire. Povestea unei vieți care l-a înlănțuit încă din copilărie...

Apoi, s-a trezit dincolo de timp, odată cu ei. într-un pomelnic de dragoste și respect pentru groaznicele suferințe ce-i aminteau de noaptea aceea în care i-au golit de tot; un pomelnic cu toate datoriile unora, dar și cu durerile și nenorocirile pe care le-au lăsat în #pădurea pe care o străbăteau când treceau dealul spre Frumușei, și de acolo la Cărbunești. Un drum de chin... cu legături de sânge înspre Valea Plângerii. 

Doar așa. pădurea din ei, mai aproape de cer, de unii, de alții, de neam de neam, rămânea vie. Era revelația unei măreții nebănuite,  precum amintirile. Amntiri care l-au istovit încet-încet, până s-a lăsat în voia lor... Până când

Eli Gîlcescu

Pădurea interzisă

Sau pădurea singură...

... despre care e bine să nu vorbesc.

Parcă totuși, să o las așa. Când mă izbește din toate părțile. Știu, e greu să impresioneze pe unii. Poate în niciun fel. Poate uneori golul (cât de mare fusese, numai Dumnezeu știe), lehamitea, mai-mai, că au simțit-o cândva și alții. Când puterile încep să slăbească, așa cum strămoșii s-au ofticat de durere, pentru pământul luat cu japca, când au fost izgoniți din casă în miezul nopții (noaptea ca hoții), prăduindu-i de ceea ce aveau mai scump, cum să o lași așa... N-au mai avut timp nici să îngenuncheze pe pământul lor. Nici atunci când au rămas fără glas, când soarta, mai puternică decât ei, a hotărât altfel. Atunci când i-au desprins de pământ.

Presimțind, au lăsat „una curea de pământ lată de șase zeci metri cu lipsă și spor după cursul hotarului și lungă din Dealul Logreștilor despre Răsărit spre Apus până în Dealul Frumușeilor, vecină...“

Și-au jucat ultima carte. Cartea iubirii. Care nu avea nevoie de școli înalte. Spre a o desăvârși. Era actul de dinaintea tragediei. Și cine ar fi crezut. Când totul se întâmpla atât de repede, de surprinzător.

Doar orologiul de acum aproape opt decenii mai bate cu lovituri grave. Ca un omagiu pentru liniștea lor.

Eli Gîlcescu

Pădurea interzisă

Totul e vag aici

 „Vai însă de cel care face pădurea să suspine și muntele să plângă.“

Pentru că de aici începe stricăciunea. Și de la lege. Niciodată pentru omul de rând. Sau dintr-o eroare. Premeditată uneori. Ca să-și conserve averea. Ei au dreptul la asemenea sentințe. Omul de rând, nu. Doar să se trezească, din lumea lui plină de calm și certitudini morale, într-o dimineață, gol pușcă, despuiat de tot ce avea, torturat psihic, doar pentru singurul motiv că și-a iubit pătimaș locurile unde a trăit, pământul pe care l-a muncit, pădurile pe care le cutreiera… Și avea grijă de fiecare pom ca de o ființă. Cu lacrimi în ochi privea fiecare colț pleșuv, replantându-l, să-l facă să rodească

Eli Gîlcescu