Pădurea ca leac

... sau un loc unde nu credeam că voi fi,

într-o zi plină de amintiri.

O zi unică, dăruită cu totul și cu totul întâmplător.

O zi despre prietenie, mai ales cea care a tulburat ascultătorii unui post de radio, pe vremuri.

O zi absolut fabuloasă cu un personaj unic, trecut prin viață, în care am simțit prezența lui Dumnezeu în cele mai frumoase ipostaze.

Un loc blând, care se armoniază plăcut, cu poezia eminesciană (un rai din basme cum numa-n vis se arată...),

adesea altfel sau deloc, un zbor din ram în ram, cu plecăciune și un ciomag, într-o înspăimântătoare liniște și o inundație sălbatică de leurdă.

Orice pădure își are poezia ei. Și poetul de geniul revelației divine, într-o colecție vie, în care poți regăsi refugiate și ascunse locuri marcate, enigmatic, în care viața e atinsă de măreție, frumusețe și putere.

Până n-o străbați, n-o înțelegi. Iar dacă ești norocoasă, îi auzi șoaptele... și respirația, până târziu în noapte, la vecernie, ca o rugăciune pentru durerea ei.

Pășeam cu grijă să n-o rănesc. Era prea obișnuită cu loviturile, cu furtișagurile. Pădurea, în care uneori mă temeam să pătrund, îmi așternea la picioare comoara pe care o căutam... în armonie cu universul, totul de dinaintea mea, și după mine.

Acolo unde nu am gândit să fiu, am fost în lumea ei, în pace cu mine însămi.

Acolo unde, printre atâtea clipe delicioase, nu știu de ce, dar parcă am găsit răspunsuri la întrebări pe care nu le-am rostit vreodată... chiar dacă s-au adunat multe.

Dacă aș păși iar, aș asculta și i-aș urmări fiecare semn, m-aș pierde în gândurile ei, să mă inspire și să-mi ofere lecția de supraviețuire.

Pădurea, eroul cu o mie de fețe, un elixir dătător de viață, de poezie, de artă vizuală.

Nu cu cine a fost ieri. Ci cu cine este altcineva astăzi.

 

Eli Gîlcescu