Într-un cerc vicios

 Toți suntem răi. Și noi și ei. Nu ne-am născut așa. Dar într-o lume de ură, nimeni nu mai poate gândi frumos. Nici poezia nu mai e de dragoste. Pare desprinsă dintr-o peliculă horor. În care disprețul unora față de ceilalți e mai mare decât poemul care să lege și să dezlege lucruri mult mai de seamă.

Ce exemplu dau celor tineri cei care vremelnic dețin puterea, și se poartă astfel. Cine să mai respecte legile, dacă ei le încalcă în fiecare zi. Cine să mai prețuiască adevărul, dacă noi auzim numai minciuni. E greu, din ce în ce mai greu să-i întorci la normele firești ale bunului simț. N-ar fi mai bine să le limităm prin lege numărul de stagii de deputat, de primar, de europarlamentar. Poate că atunci ar mai exista un pic de rușine, ca atunci când lași locul, măcar să fie curat, cu datoriile la zi față de educație, sănătate, pensionari.

Urâte apucături se transmit din generație în generație, ceea ce ne afectează. Să vii și să spui atâtea neghiobii nelalocul lor, fără să-ți pară rău, urmărind doar interesul tău. Nu și-a cerut nimeni scuze, nici pentru morții de la Clubul Colectiv din 2015, nici pentru gazarea celor din 10 August 2018. Au fost mulți care ar fi trebuit să facă pasul înapoi. De rușine.

Au politizat totul sindicatele și liderii lor. Mi se pare că au ceva în sângele lor care îi face să uite de partea cui trebuie să fie, nicidecum de partea celor care sporesc diferențele între oameni, cu recompense pentru unii, cu penalizări pentru ceilalți. Și atunci cum să nu fii deranjat de aceste discriminări injuste, că unii au parte de altfel de servicii, fie și medicale, și că numai ei ar merita din belșug privilegii peste privilegii, făcându-i superiori altora din punct de vedere legal, politic ori social. Încet-încet aceștia au ales să locuiască în cartiere separate și mai luxoase, să studieze în clase de elită, să primească îngrijiri în spitale mai dotate.

Cu toate acestea, este un fapt dovedit că majoritatea oamenilor bogați sunt bogați pentru simplul motiv că s-au născut într-o familie bogată, iar ceilalți vor rămâne săraci pe tot parcursul vieții pentru că s-au născut într-o familie săracă. Cei care nu au posibilitatea să fie încurajați, să aibă șanse aici, pleacă. Nu se văd parteneri într-un joc măsluit, prin restricții și bariere. Într-un joc în care contează pilele. Un joc al hazardului.

Știm câți mai suntem? Un recensământ, pe când? Unul care să stabilească numărul celor care mai sunt, al celor plecați sau pe picior de plecare, al celor care nu pot face dovada unui act de identitate, numărul caselor părăsite, în stare de degradare, de care nu se mai interesează nimeni. 

Eli Gîlcescu