În Scrada trăia o ghicitoare în bobi, Florica. În momente grele
mulți o căutau.Pe unii i-a încurajat, pe alții i-a speriat. Nu tăinuia nimic.
Nici semn de boală sau de voinic, nici despărțire de neam, nici de blestem.
Vorba ei, „ce-i în gușă, și-n căpușă“.
Scrădenii aveau obiceiul să arate primului venit lada de zestre. O țineau
în odaia bună. Iar celor apropiați, lucrurile de înmormântare.
Între ei și cei de dincolo, Crucea lui Cristos.
Obișnuiți cu greul, ca și cum acesta era singurul ajutor.
Biserica era undeva deasupra ținutului însorit al Ciupei. Într-acolo și
cimitirul, destul de greu să ajungi după ploi. Carul tras de boi urca anevoie.
Se împotmolea în tină.
Se spune că înălțimile au fost făcute pentru a fi privite de jos, și nu
pentru a privi de pe ele, în jos. Atunci se poate prăbuși sufletul, chiar dacă
trupul rămâne pe loc. Numai din vale poți vedea lucruri mari. De pe culme,
toate sunt mici.
Și mortul, din ce în ce mai mic, pentru că
nu și-a rostit ultimul păcat. Făcând ca însăși tăcerea să semene cu un ropot de aplauze,
binemeritat de altfel.
Eli Gîlcescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu