Nimic să nu rămână nespus

Vreau să-mi aduc aminte

Împrumuta cărți de peste tot. Apoi se furișa în șopru și le citea.

Când am adus cărțile la Tîrgu Jiu (cele care au mai rămas), buni dispărea mai des, fără s-o simtă cineva. Se lăsa în lumea lor, în puterea lor, de a-i face viața suportabilă. Revenea bine dispusă. La început nu știam de unde venea această schimbare. Încerca să și-o ascundă...

De cum îl zărea pe Lărică, expresia feței i se schimba. Se temea de el. Mai ales când o „biciuia“ cu vorba, dacă ceva rămânea nelucrat prin casă sau grădină.

Era învățată cu munca de mică. La țară fetele erau puse la munci, în timp ce băieții erau ținuți în puf.

Când au demolat șopru, au răsărit o mulțime de cărți. Toate din colecția „Romanul de Dragoste“. A fost ca și cum i-aș fi regăsit o parte din sufletul ei. Mai liniștit acum. Dar și dragostea pentru citit.

„Cartea îi dăruia viață, iar viața o omora.“ ( Rabih Alamedggine, Femeia de hârtie)  

Eli Gîlcescu

27.02.2020