La ce e viața, la ce nu e

A luat foc primăria!

Cam așa s-au petrecut lucrurile când au venit la putere comuniștii. Să nu se mai știe ce avea omul. Să poată fi mai lesne prădatul.

Cu cine să te iei la trântă? Ajungeai neom. Bătut și alungat, chinuit ore în șir, zile, luni, ani, cu fel de fel de întrebări.

Unii abia așteptau să se pună bine cu ei. De ce nu? Dacă aveau să câștige câte o bucată din pământul boierului. Turnau bine. Și le-a mers. 

Cel mai aprig a fost T. L-am cunoscut. Îi căutam privirea hrăpăreață și lacomă... Singuratic ca o stridie. Până și vorba se auzea hoțește din gâtlejul ascuns sub cămașă. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, mi-a promis o declarație cu toate cele luate de comuniști din averea strămoșilor. N-a mai venit. Cum era s-o scrie. Când nu-i păsa de nimeni și de nimic. El voia un singur lucru: să toarne bine ca să se pricopsească.

Ca și cum nu era destul, după ce s-au mutat la oraș, i-a turnat iar.

Aștia erau pe atunci, se legau între ei ca să profite. Drumurile lor erau mai alături de cei cu omenie și credință. Nu știu dacă aveau porecle printre ceilalți. Ar fi meritat.

Păcat, acum nu-i mai poate vizita stafia lui Lenoiu. Pe mulți i-a lăsat întunericul într-un loc mai așezat. Cu atât s-au ales. Poate au aflat dincolo mai multe: la ce este viața, la ce nu e. Pentru că doar Dumnezeu vede inimile înșelătoare. Și tot El le caută să primească ceea ce merită. Mai devreme sau mai târziu.

Nici azi nu e ușor să stai liniștit prin locurile acelea. Chiar dacă încă mai există ceva din moșii și strămoșii noștri care așteaptă să se întoarcă acasă.

Eli Gîlcescu

12.02.2021