Pădurea nu uită

Oare pădurile vor fi mai fericite
dacă voi ridica o cruce de jurământ
peste lunci și ponoare,
într-un februarie mic și al dracului – cum zice proverbul?

Acolo, printre orătănii, unde așteptau să le clocească găinile,
să înflorească mușcatele,
iar în mustul zăpezii să semene mazărea și ridichea de lună.

Apoi, nu se mai gândeau la altceva,
sau poate așa li se părea –
când vatra ardea neîntrerupt,
seara.
Fiindcă nu știau ce să facă,
fără să scoată o vorbă,
se luau de mână,
și-și lăsau sufletul să cadă
în umbra blândă a stejarilor,
unde orice glas uitat, se naște iar.

La oraș, și-au păstrat obiceiurile,
mai ales cele bisericești – cu sărbători și zile de post.
Doar visele și-au găsit sfârșitul,
parcă blestemând clipa...
cum, într-o alta, poate,
când nu mai era nimic de spus,
și nu mai știau să apere ce le aparținea,
Dumnezeu o va face în locul lor,
după Lege.

Apoi tot mai întuneric se lăsa.
Tot mai frig.
Și cu cât se acopereau,
își dezgoleau mai mult durerea –
de nu mai puteau isprăvi rugăciunea.

Eli Gîlcescu