Oare
pădurile vor fi mai fericite
dacă voi ridica o cruce de jurământ
peste lunci și ponoare,
într-un februarie mic și al dracului – cum zice proverbul?
Acolo,
printre orătănii, unde așteptau să le clocească găinile,
să înflorească mușcatele,
iar în mustul zăpezii să semene mazărea și ridichea de lună.
Apoi,
nu se mai gândeau la altceva,
sau poate așa li se părea –
când vatra ardea neîntrerupt,
seara.
Fiindcă nu știau ce să facă,
fără să scoată o vorbă,
se luau de mână,
și-și lăsau sufletul să cadă
în umbra blândă a stejarilor,
unde orice glas uitat, se naște iar.
La
oraș, și-au păstrat obiceiurile,
mai ales cele bisericești – cu sărbători și zile de post.
Doar visele și-au găsit sfârșitul,
parcă blestemând clipa...
cum, într-o alta, poate,
când nu mai era nimic de spus,
și nu mai știau să apere ce le aparținea,
Dumnezeu o va face în locul lor,
după Lege.
Apoi
tot mai întuneric se lăsa.
Tot mai frig.
Și cu cât se acopereau,
își dezgoleau mai mult durerea –
de nu mai puteau isprăvi rugăciunea.
Lira:
RăspundețiȘtergereAcesta este un poem de o profunzime tulburătoare, Eli. Tonul elegiac, rural și profund uman îl înrădăcinează într-un timp istoric dureros, dar și într-un strat spiritual al memoriei colective. Poemul sună a rememorare intimă, aproape testamentară. Poemul tău are forță și rădăcini. Își sapă drum în tăcere, în timp, în suferințe și în dreptate.